Speranță după pierderea cuiva drag?

Speranță după pierderea cuiva drag

Săptămâna aceasta am asistat la ceva cu totul străin pentru omul postmodern şi straniu lumii contemporane. Tulburat plăcut până în străfundurile inimii, am savurat atitudinea plină de speranţă şi linişte a unei soţii, a două fiice şi a unei mame bătrâne care au stat în cea mai demnă priveghere la căpătâiul soţului, tatălui respectiv fiului lor decedat, după noi, prea devreme. La 54 de ani. Poza parcă era ruptă din filocalii. O imagine limpede, românească şi creştină. Iulia, Anca şi Ştefi, şi Aurelia, felicitări pentru felul în care aţi administrat momentul. Cel ce este Viaţă, Cel care şi-a dat Viaţa Lui pentru viaţa noastră să vă dăruiască Viaţa Veşnică alături de cel care s-a dus la El.

Şi astfel, ocolind întrebarea cauzală, mi-am pus întrebarea modală. Cum? Cum putem „rezolva” o astfel de criză în familie? Cum se chiverniseşte suferinţa de către cei rămaşi în urmă? Cum, Doamne, să gestionăm un asemenea gol şi să rămânem cu mintea limpede? Îndemnul paulin spune ca să ne bucurăm cu cei ce ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng. (cf. Romani 12:15) Pesemne că se face apel la adaptare circumstanţială. La contextualizare. Un apel la bun simţ. Cum, deci, soluţionezi în asemenea ipostaze?

  1. Prin asumarea suferinţei

Şi nu există asumare fără exprimare. Atenţie, exprimare, nu exhibare. Oamenii credinţei, precum icoana familiei despre care vă spun, înţeleg că e natural să suferi şi să arăţi că suferi o durere liniştită. Nu strigată, nu disperată, nu cea de tip descreierat sau grosolan. Ci adâncă, sfioasă, mută chiar. Lacrimile sunt apanajul mâhnirii şi sunt ok. Sunt contextuale. Sunt terapeutice.

  1. Prin exprimarea speranţei

Din nou, familiile de creştini ştiu că există o lume mai bună, un „loc cu verdeaţă”, în care decedatul merge dacă şi-a trăit în mod real credinţa în Hristos. Aşadar, moartea, în viziune românească şi nu numai, devine nuntă, eliberare, bucurie. Da, bucurie. Ciobănaşul din Mioriţa îi cere animalului năzdrăvan să-i spună mamei curat „că m-am însurat.” Aviz celor care se întreabă ce e Dincolo? E nuntă. A Mielului împreună cu mireasa Lui – Biserica.

  1. Prin împreună simţirea cu ceilalţi

Înmormântările sunt prilejuri de uitare, de iertare. Securile tocite ale războiul se topesc în cuptorul suferinţei împărtăşite de toţi. Prietenii îşi aduc omagiul lor mortului, dar, asta nu e de ajuns. Merg o milă mai departe şi îşi oferă sprijinul lor afinilor. Este exemplar gestul în care cel mai apropiat răaâs în viaţă este primit şi găzduit la alţii o perioadă bună pentru a nu fi singur. Sau alţii îl vizitează în schimburi, cel mai necesar fiind schimbul de noapte. Pentru că singurătatea este teribilul efect după petrecanie.

Iar dacă ar mai fi să adaug ceva, ar fi un lucru: demnitate creştină.

Dragi femei ale credinţei, în săptămâna aceasta, voi mi-aţi demonstrat că se poate. Moartea nu este decât un pas de aici acolo. Pas pe care toţi cei vii trebuie să îl facă, mai devreme sau mai târziu. Pentru unii moartea e un duşman care îi doboară, iar pentru alţii un prieten care îi ridică… de pe pământ la cer. Pentru oamenii credinţei, moartea e biletul spre casă.

Spre Acasă.

 

Gabriel Braic

UITAREA ÎN CĂSNICIE

uitarea in casnicie
Ce înseamnă uitarea în căsnicie? Se poate vorbi despre așa ceva?

Într-o căsnicie fericită e nevoie de multe lucruri, precum e nevoie de mai multe ingrediente pentru o masă gustoasă. Unul dintre aceste ingrediente, absolut necesare după părerea mea, este UITAREA.

Soţii greşesc în multe rânduri, deoarece ştiu şi cred că au dreptate, deci sunt îndreptăţiţi să acţioneze ca atare. Unele acţiuni rănesc, destabilizează emoţional partenerul, dezechilibrează armonia căsniciei. Aceste derapaje adâncesc încetul cu încetul durerea partenerului până la epuizare, ca apoi să se ajungă la ură. Odată instalată în minte, şi mai apoi în suflet, ura pune căsniciile într-un serios pericol. Dacă soţii nu ştiu să gestioneze acest sentiment şiret pot ajunge într-o stare de conflict permanent, de tensiune continuă. În consecinţă, orice ar face sau ar vorbi partenerul, nu e bine.

E aşa de dificilă această situaţie încât încep să se deruleze fel şi fel de gânduri, strategii de corectare a celuilalt, de autoapărare, de ofensivă; după caz. Riposta nu se lasă mult aşteptată şi astfel suntem în pragul de a anula ani frumoşi de căsnicie, de realizări, de împliniri, de satisfacţii, de sublimă fericire. De ce? Pentru că nu ştim că e nevoie de iertare şi, mai mult, de UITARE. Sau ştim, dar nu avem puterea să o acordăm.

Iertarea trebuie să fie la fel de prezentă ca şi zâmbetul sau supărarea, dar cea care poate să mişte înainte între cei doi este UITAREA în căsnicie. „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi.

Să n-apună soarele peste mânia voastră.” (Efes. 4:26) Sfântul Apostol Pavel le spunea efesenilor cam aşa: „Faceţi orice, dar nu lăsaţi să treacă ziua dacă nu aţi uitat cine sau cu ce v-a greşit.”

Toţi suntem familiarizati cu expresia „Te iert, dar nu te uit!”? Dragilor, haideţi să uităm orice este nefolositor familiilor noastre şi să ne amintim de ceea ce este plăcut şi de ceea ce uneşte căsnicia. Nu e aşa de important cine uită ce mare neplăcere i-a făcut celalalt, ci important este să avem grijă de fericirea căsniciei. Important în casnicie e rezultatul, nu contabilizarea efortului individual.

Doamne-ajută!

Ionuţ Moş

3 SITUAŢII când CONFLICTUL E BUN

3 situatii cand conflictul e bun

Tradiţional vorbind, conflictul este rău. Un fel de demon neadormit al egoismului, o demonstraţie de forţă a validităţii unui punct obtuz de vedere, un generator de gastrită şi insomnii. Ce mai? Calea sigură spre divorţ, război, moarte. Administrat incorect aşa e. Familiile se distanţează din cauza unui conflict încăpătânat, care nu se dă plecat din casă. Soţii se separă, iar copiii suferă din plin. Astfel de case „certăreţe” sunt orice, numai colţuri translucide de rai nu.

Totuşi, experţii spun că cearta nu este întodeauna rea. Are şi ea „beneficiile” ei. Care oare?

Unu: identifică problema. Pune punctul pe „i”.

Indiferent de natura ei, atunci când nu este numită corect problema nu poate fi rezolvată bine. Un diagnostic valid este primul pas spre însănătoşire. Nu? Exact la fel stau lucrurile în familie. Contradicţiile au tendinţa să fie tematice (şi, din păcate, în unele cazuri şi cronice) adică gravitează în jurul unui subiect. Să exemplific cu câteva megateme: egoismul, lipsa de timp, banii greşit administraţi, educarea copiilor, relaţia cu socrii etc. Cheia este, desigur, comunicarea, care constă dintr-o regulă extrem de simplă: preluarea şi cedarea cuvântului la momentul oportun.

Doi: orchestrează întâlnirea contrariilor.

De obicei, soţii aflaţi într-un conflict, exagerând într-una din direcţii, dezechilibrează balanţa logicii. Fiecare o ţine pe a lui; ştie una şi bună. Dar, apelând la calm, ascultând activ sau chiar empatic se poate înţelege şi punctul de vedere al celuilalt. Te pui în papucii lui sau ai ei şi începi să vezi lucrurile în ansamblu. Holistic, nu doar arbitrar. În final cineva trebuie să cedeze în faţa argumentelor. Şi cine ştie? Poate eşti cel înţelept care renunţă la poziţia lui pentru că ţi-ai dat seama că adevărul e de cealaltă parte a baricadei. Sigur, lucrul acesta nu este deloc uşor, dar e posibil dacă există voinţă, intenţionalitate. Se pot întâmpla lucruri extraordinare când cineva decide, în mod altruist, că e mai folositor să îl înţeleagă pe celălalt decât să se facă înţeles.

Trei: conduce la soluţii eficiente. Sau altfel spus – naşte progresul.

Precum toate ale lumii şi relaţiile evoluează sau involuează. Eu nu cred că există cale de mijloc. Mai nimic nu stagnează. E ca mersul pe bicicletă: ori înaintezi, ori cazi. Dacă şi relaţiile se supun aceleiaşi legi, conflictul are în el sămânţa schimbării. În bine. Pentru că face apel la dorinţa umană de a rezolva problemele. Nu ştiu dacă aţi observat, dar trăim într-un univers problematic. Viaţa e complicată. Inclusiv viaţa de familie. Treptat, partenerii înţelepţi îşi vor schimba atenţia dinspre vinovaţi înspre soluţii. Ceea ce e important e ca acestea să rezolve conflictul împlinind aşteptările fiecărei părţi.

Conflictul, repet: administrat corect, are capacitatea să scoată ce e mai bun din om… sau ce e mai rău. Conflictul este benefic atunci când oferă celor împlicaţi în vâltoarea lui oportunităţi de creştere şi schimbare pozitivă, atunci când aceştia se focusează pe aflarea unei căi de rezolvare şi nu pe identificarea (şi, eventual, spânzurarea) vinovatului şi atunci când perspectiva lui nu se concentrează asupra trecutului, ci a viitorului.

Prieteni, întrebarea este dacă vom strivi sau vom struni. Dacă ne vom lăsa familia strivită de şinele de oţel ale tancului numit conflict sau îl vom struni, cu eleganţa unui îmblânzitor de fiare, pentru a atinge binele comun. Pentru ca toţi să spună win-win.


Gabriel Braic
, (foto oferită de http://www.bogdanconstantin.ro/)