Cu ce scop ne căsătorim?

Cu ce scop ne casatorim2

Este foarte important să ne întrebăm: Cât din aspectul exterior al celuilalt sau din posesiunile sale mă determină să intru în relația conjugală? Ce voi face când multe dintre acestea nu vor mai fi? Dacă mă gândesc la perspectiva de a-mi găsi atunci un alt partener de viață, ce fac dacă soțul sau soția reușește să pună în aplicare acest plan înaintea mea?

 

Iată ce nota dr. Dimitry Semenik în cartea Divorțul: cum îl prevenim, cum îl depășim, Editura Sophia (p. 90).

„Oamenii se înșală atunci când consideră că poți să întemeiezi o familie pur și simplu pentru că cineva ți-a plăcut ca înfățișare, pentru că este interesant, pentru că vrei copii de la el, pentru că e bogat ș.a.m.d. Frumusețea exterioară poate trece, atracția fizică poate dispărea, celălalt poate deveni neinteresant, sentimentele nu mai sunt atât de puternice, copiii cresc și pleacă, de altfel pot chiar să moară – și ce se întâmplă după aceea?

În familiile clădite pe o temelie atât de slabă va crește treptat iritarea reciprocă, soția poate începe să-și cicălească soțul, ceea ce, în ultimă instanță, duce la despărțire. Şi din acest motiv există atât de multe divorțuri. De ce înainte de comunism aproape că nu existau divorțuri? Poate şi datorită faptul că exista ideea de scop. Familia se construia pe un fundament foarte trainic!

Cel mai puternic fundament pe care se poate clădi o familie este năzuiţa comună de a ajunge în prezenţa lui Dumnezeu la sfârșitul vieții.

Scopuri pe termen lung în viată pot fi unirea, devenirea unui singur trup, ajungerea împreună la bătrânețe. Familia înseamnă maturizare, iar la bătrânețe se vor culege roade magnifice. Înțelegerea acestui fapt trebuie să existe la amândoi soții. Aceștia trebuie să aibă un scop comun, către care trebuie să meargă împreună, mână de mână. Dacă scopul acesta nu există, căsătoria e sortită eșecului!”

 

Împlinirea în căsnicie adesea începe sau lipsește din prima zi! Așa după cum la o partidă de șah ai câștigat sau ai pierdut de la prima mutare – dacă partenerul joacă impecabil – se poate întâmpla și în viața de familie. Desigur, Dumnezeu are soluții pentru orice. Dar cu siguranță se bucură să nu îi dăm prea mult de lucru, în acest sens. Astfel, meditează îndelung la scopul cu care începi relația de cuplu. Plăcerile, banii și altele asemenea sunt cel mult motivații pe termen scurt, care s-ar putea să-ți aducă mai multă nefericire decât ai crezut.

Prețuiește mai mult relația spirituală dintre tine și partenerul sau partenera de viață – ca scop pentru care veți depune eforturi împreună. Aceasta vă va face una și vă va împlini în mod autentic!

Vă dorim să vă alegeți si să vă asumați cu înțelepciune scopul relației de cuplu!

6 GREŞELI pe care le fac soţii când se CEARTĂ

6 greseli pe care le fac sotii cand se cearta2

Mă aflu în categoria acelora care consideră că cearta în familie poate fi (şi) bună. Dacă rămâne la stadiul de polemică onestă. La schimb obiectiv de idei. Atunci când hrănim în mod nesăbuit cearta, ea capătă dimensiunile unei obezităţi supărătoare. Mă refer la proporţii de ordin psihologic. Devine grea. Exercită presiune negativă. Şi produce ravagii. Precum inundaţiile necontrolate care mătură uliţe, case, sate. Aşadar, despăduririle emoţionale pot duce la mari dezastre.

Sfada este un proces de comunicare. Sau de ne-comunicare. Depinde cum se desfăşoară. Iată câteva greşeli pe care le fac soţii atunci când se ceartă… cum nu trebuie.

  1. Prima greșeală ar fi pornirea din start de pe poziţii fixe.

Considerăm că doar noi avem dreptate. Absolută. Iar celălalt se găseşte în cea mai evidentă eroare. Unul singur e Adevărul cu majusculă – Dumnezeu! Restul sunt adevăruri. Faţete ale aceleiaşi realităţi. Sugerez mai puţină încrâncenare şi mai multă deschidere spre opţiuni. Fiindcă suntem aliaţi, nicidecum duşmani.

  1. A doua greșeală ar fi dorinţa de a dovedi vinovăţia partenerului.

De ce se întâmplă asta? Să explic. Psihologic vorbind, cel care are dreptate este superior. Are un ascendent fantastic asupra celui care a greşit, care trebuie să îşi recunoască rătăcirea. Şi să accepte deciziile primului. Deci, unul trebuie să piardă şi altul să câştige. Nu e deloc profitabil aşa, fiindcă se intră în cerc vicios atac-apărare. Propun găsirea soluţiei, nu a vinovatului.

  1. O altă greșeală este ridicarea volumului peste limita normală.

Există o limită? Desigur. Atunci când afirmi ceva în care crezi cu adevărat, o arăţi prin volum. Prin ton şi ritm. Dar strigătele, zbierătele sau alte apucături de galerie sunt contraproductive. De ce? Să vă dau un exemplu. Îmi vine în minte poza de pe facebook cu soţia care strigă, pardon, rage cu expectoraţii, la un cm de soţ. Omul priveşte năuc în tavan şi îşi înfinge degetele în urechi. De-asta. Iar copiii? Săracii, se tupilează pe sub perne şi paturi. Nu e bine. Nu?

  1. O a patra greșeală este îmbrăţişarea rolului de victimă în mod neasumat.

Cineva totuşi a greşit. Mai mult decât celălalt. Vina nu e tocmai la mijloc. E debalansată înspre unul sau altul. Colericul va acuza adeseori, iar celălalt, fără să-şi asume faptele se va poziţiona ca victimă de serviciu. Din două motive: pentru a depăşi superficial momentul tensionat cât mai repede sau pentru că oricum nu are rost să se explice. O ştie din experienţă. Dar recunoaşterea este o caracteristică a maturizării. De aici începe schimbarea.

  1. A cincea greșeală este disponibilitatea de a face din ceartă un spectacol.

„Eu n-am ce ascunde! Să afle toţi!” „Dar sunt copiii de faţă! Ne aud vecinii!” „Nu mă interesează! Să ştie toţi ce femeie/bărbat eşti.” Grav de tot. Copilării inutile. Mai ştie cineva proverbul: „Să nu vă spălaţi rufele în public.”? Expunerea murdăriilor conjugale în văzul lumii trădează portrete malageşti. Măcar de s-ar ventila emoţiile!

  1. A șasea greșeală este vorbirea la persoana a II-a în loc de I.

Consilierii maritali au ajuns la concluzia că dacă folosim mai mult „eu” decât „tu” într-o ceartă, avem mai multe şanse de reuşită. Mesajul se va înţelege mai uşor. De ce? Pentru că nu ascuţim cuţitele tăioase ale acuzelor, ci ne deschidem ferestrele sufletului în mod paşnic. Arătăm ceea ce am simţit, ce ne-a durut, ce ne-a întristat. Iar vulnerabilitatea înseamnă curaj.

M-am gândit să îi las concluzia înţeleptului Solomon care afirma: „Ura aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate cusururile.” (Prov. 10:12) Pe bună dreptate. La urma urmei, cine e perfect?

 

Gabriel Braic,

3 EFECTE SIGURE ALE COMPLIMENTELOR

3 efecte sigure ale complimentelor2

„Ce bine arăţi azi! Îmi place cum îţi stă cu bluza cea roşie! Ai făcut o mâncare superbă, eşti un masterchef desăvârşit! Mă simt în siguranţă atunci când tu eşti la volanul maşinii, conduci atât de bine! Felicitări pentru că ai terminat curăţenia în casă! Te pricepi foarte bine cu cei mici, pur şi simplu te adoră! Sunt mândru de tine, iubito! Mă faci fericită, iubitule! Te-ai gândit la cadoul perfect, parcă mi-ai citit gândurile! Ai ales restaurantul cel mai potrivit pentru aniversarea noastră! Bravo, ai fost mai bun decât toţi ceilalţi din echipa ta! Excelent, le-ai întrecut pe toate colegele tale cu prezentarea făcută! Zâmbetul tău mă farmecă de fiecare dată! Ochii tăi sunt absolut superbi!” ş.a.

Ce avalanşă de sentimente declanşează aceste complimente?

Nu-i aşa că ne fac să ne simţim bine! Extraordinar de bine! Şi când te gândeşti că sunt doar nişte cuvinte. Alese cu grijă, însă, ele au în sine puterea de a transforma starea de spirit a unei persoane. Mai ales atunci când sunt exprimate în mod sincer, din inimă. Nu gratuit. Pe interes. De ce ne este atât de greu să le întrebuinţăm? Oare pentru că necesită un minim de efort? Pentru ce se cere intenţionalitate creatoare? Da, comoditatea ar fi un posibil răspuns.

Prieteni, eu cred în puterea cuvintelor. Cred că au forţa lor de a construi sau a distruge. Nu degeaba ideile sunt cele mai temute arme. Sănătatea relaţională are de-a face şi cu folosirea, în doze serioase, a cuvintelor de încurajare. Eclesiastul afirma că „un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint” (cf. Prov. 25:11). Pot să mă lipsesc de tezaurul României, pierdut prin glacialele labirinturi acoperite de hrisoave ale Rusiei, dacă persoana de lângă mine mă încălzeşte valorificând puterea calorică a complimentelor. Şi atunci vine întrebarea: Care sunt efectele acestora?

Complimentele umplu rezervorul emoţional.

Ştii, fiecare dintre noi îl avem ascuns în fiinţa noastră? Un fel de depozit de bună (sau rea) stare care este fie plin, fie gol. Cel care îl poate umple este partenerul nostru, iar complimentele sunt marfă preţioasă. Atunci când rezervorul e plin, starea de bine a persoanei în cauză este la cote maxime. Atenţie! Dacă nu ne ocupăm noi, se va găsi un hamal să se ocupe de treaba aceasta… Şi distanţarea, iar apoi separarea nu sunt decât consecinţe ale neatenţiei, lenei sau ignoranţei noastre. Merită?

Complimentele produc tipare comportamentale. Spune-i cuiva destul de des şi destul de vocal că este special şi va ajunge să demonstreze asta. Lui însuşi şi ţie. Oamenii tind să se comporte conform etichetelor sociale pe care le-au primit. Partenerul de viaţă este persoana care accesul cel mai intim la forul decizional al celuilalt. Aşadar, o vorbă bună (şi adevărată) va sugera minţii şi inimii celui care o aude să o traducă în termeni habituali. Este bineştiut faptul că laudele încurajează repetarea unui comportament dezirabil. Aşadar, nu fi zgârcit cu ele. Ştiu că sună mercantil, dar nu e. Fă-o pentru celălalt. Nu pentru tine.

Complimentele pavează drumul spre comunicare. Atunci când spunem lucruri frumoase despre şi înspre partenerul nostru, deschidem nebănuite camere secrete ale comunicării. De bunăoară răspunsul pe care îl solicită întrebarea: „De ce (spui asta)?” Discuţii pline de sens se pot naşte în urma unui compliment neaşteptat. Şi, de asemenea, manifestări autentice de iubire. Ce frumos!? Nu?

Am auzit povestea unor pensionari blazaţi, coexistând într-un status-quo marcat de conservatorism relaţional – modele tipice de români care şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii în comunism. Un prieten, cu 30 de ani mai tânăr, a trimis, de pe telefonul soţului din istoria noastră, un sms inopinat soţiei acestuia: „Te iubesc! Draga mea, eşti cea mai importantă fiinţă din univers pentru mine.” La care răspunsul: „Vai dragă, ce s-a întâmplat. De mult timp nu mi-ai mai spus aşa ceva.” Vă las pe dvs. să vă imaginaţi continuarea…
Complimentele? Mere de aur într-un coşuleţ de argint… Bon apetit!

Gabriel Braic