Câteva cauze ale conflictului în familie

cauze ale conflictului in familie2

Nu există fum fără foc… O vorbă veche pare-se infirmată de revoluţia electronică în domeniul tutunului, dar extrem de adevarată încă. De ce? Pentru că ea propune raţiunii un univers ficţional în care forţa imaginaţiei o poate subsuma unor realităţi concrete. Este în fond o alegorie care transmite un adevăr – acela al cauzelor. E o problemă de cauzalitate şi nu de securitate la incediu. Că tot ne ard cluburile prin ţară…

Aş vrea să enunţ în cele ce urmează o serie de cauze ale conflictul marital. Şi nu mă refer la limita extremă a acestuia – divorţul, ci la banala gâlceavă cotidiană pe care o experimentează căsniciile mai plăpânde.


Banul e pe primul loc.

Cele mai multe conflicte pornesc de la bani. Sau de la lipsa lor. Prea mulţi sau prea puţini, vor fi mereu motiv de ceartă. Proasta administrare a banilor va conduce la divergenţe. Unele chiar violente în limbaj sau gesturi. Fie că e vorba despre opţiuni personale diferite, dorinţe neîmplinite sau neîmpărtăşite, comparativisme acre vis-a-vis de suma câştigată de unul sau de altul, de cheltuieli extravagante nefondate, problema banilor are ucigătoarea capacitate de a atrage energiile negative asupra soţilor. Nu degeaba i se spune ochiul dracului. O posibilă soluţie? Realizarea unui buget votat în unanimitate: soţ şi soţie.


Copiii sunt pe locul doi.

Spre surprinderea unora, copiii, cei care se vor a fi liantul indestructibil al unei căsnicii, superglue-ul emoţional al soţilor, pot deveni mere ale discordiei părinţilor. Şi devin câteodată fără voia lor. Cum? Simplu! Tata este, prin constituţie, mai aspru, mama e mai sensibilă (sau se poate şi invers) şi apar opinii diferite în ceea ce priveşte modul optim de disciplinare a plozilor. Atunci când puii trebuie pedepsiţi. Iată doar un exemplu. Soluţia? Un program educaţional prestabilit. Chiar înainte de aducerea pe lume a primul copil. O astfel de înţelegere este aur curat pentru că se evită certurile live în faţa copiilor şi, eventual, favoritismele.


Socrii pot fi pe locul trei.

De aici înainte locurile sunt personalizate. În funcţie de fiecare familie. Nu putem să le mai ierarhizăm metodic. Dar oricum, rudele imediate pot fi cauze serioase de conflict. Atunci când cordonul ombilical nu s-a tăiat la timp, mamele, câteodată şi taţii, au senzaţia că trebuie să intervină pentru binele copiilor, a noii familii. Lipsa de înţelepciune din partea vechii familii poate să producă serioase cutremure emoţionale.

Am citit povestea unui mic scandal. Fiica, proaspătă soţie, se plângea de felul în care era tratată în noua casă (cea a soţului). Ba chiar voia să revină în sânul familiei ei de provenienţă. Mama vorbea empatic cu ea la telefon, iar tatăl întrebă curios despre ce era vorba. Soţia îi explică: „Fiica noastră s-a certat cu soacra şi vrea să vină acasă.” Soţul tată îi răspunde înţelept: „Spune-i că e acasă.”

După cum afirmam anterior, alte cauze ale conflictului vin să întregească tabloul, uneori tragi-comic, al conflictelor domestice. Printe acestea pot fi: modul de petrecere a timpului liber, destinaţia vacanţelor, alegerea canalului tv, opţiuni politice sau religioase, relaţia intimă din cadrul cuplului şi multe altele.

Dragi prieteni, nu vă doresc să fiţi feriţi de focul purificator, de ce nu şi unificator?, al conflictelor pentru că aceasta ar fi o utopie, ci vă doresc să le admnistraţi cu înţelepciune şi să deveniţi mai puternici, împreună, după ce veţi fi trecut prin cuptorul lor.


Gabriel Braic

Fiți bărbați în familie!

Fiți bărbați în familie2

Trăind într-o vreme a relativismului total, unii aproape nu mai știm cu certitudine ce înseamnă să fii bărbat. Alții suntem de părere că poate însemna orice, ceea ce înseamnă că nu există un ideal la care să ne raportăm. În cele ce urmează, dorim să evidențiem câteva dintre convingerile creștine privind rolul bărbatului în familie! Prin aceasta, vom reafirma voia lui Dumnezeu drept reperul absolut pentru ceea ce suntem sau facem!

 

Iată ce afirma dr. Dimitry Semenik în cartea Divorțul: cum îl prevenim, cum îl depășim, Editura Sophia (pp. 120-121).

„Bărbatul este orientat spre acțiune. Consistența de soț a bărbatului trebuie să se manifeste în primul rând prin a fi gata să ia asupra sa răspunderea pentru cei apropiați, pentru rezolvarea problemelor de natură mai globală legate de viața familiei. Bărbatul se integrează pe sine și familia sa în această viață. Trebuie să înțelegem că de bărbat depinde nu numai starea materială, ci și statutul social al familiei. El “reprezintă” familia în lumea exterioară. Bineînțeles, și el trebuie să fie suficient de harnic pentru a îndeplini muncile casnice grele, care nu stau în puterea femeii.

Și, bineînțeles, pentru bărbat este foarte important să se învețe să privească blând și cu umor caracterul femeii, pentru că la femeie se întâmplă și variații bruște ale stării sufletești, și indispoziții, și emoții neașteptate, care adeseori sunt legate nu numai de psihologie, ci și de ciclurile fiziologice (sarcină, alăptare etc). Bărbatul nu trebuie neapărat să se vâre în aceste probleme feminine, trebuie pur și simplu să le înțeleagă și să fie în stare să aibă o atitudine corectă, iubitoare și blândă față de ele.

Bărbaților contemporani li se induce un anumit stereotip comportamental. De pe ecrane, de pe paginile revistelor, în literatura contemporană. Cum că nu ești bărbat dacă dai fuga acasă și dacă nu știi de altceva decât de familie. Că familia este plictiseală și rutină de la un cap la altul. Că trebuie să mai ai ceva pe lângă ea, „interese bărbătești adevărate”. Și mulți mușcă momeala. Iar în continuare încep procese ireversibile, din care apar realități distrugătoare ca beția, infidelitatea conjugală, patima jocurilor ș.a.m.d. – tentațiile sunt multe în lumea exterioară.

În planul acesta, bărbatul trebuie să știe să se deconecteze de la sistemul presiunilor exterioare, să se învețe să ia decizii în mod de sine stătător, responsabil, să înțeleagă că de hotărârile lui va depinde și soarta familiei.”

 

A fi bărbat nu înseamnă să-ți asumi rolul celui care conduce dictatorial, prin violență! Dimpotrivă, înseamnă să fii cel care muncește cel mai mult pentru cei dragi. Nu aștepta ca soția ori copiii să preia din sarcinile pe care tu trebuie să le îndeplinești. Dumnezeu te-a creat să fii stâlpul casei! De aceea, derapajele în tot felul de patimi și infidelități nu te vor împlini! Dimpotrivă, îți vor eroda demnitatea conferită de Creator și vor provoca multă suferință celor pe care îi iubești cel mai mult. Tocmai de aceea, fii bărbat și nu renunța la menirea ta! Demonstrează că știi să ocrotești și să susții pe cei dragi! Lasă în urma ta un model demn de urmat pentru generațiile care vor urma!

Vă dorim multă înțelepciune în îndeplinirea rolului masculin în familie!

4 VALORI CARDINALE pentru copiii tăi

4 valori cardinale pt copiii tai2

Sunt convins că te-ai gândit de multe ori ce direcţie va avea viaţa copiilor tăi. Cum sculptezi caracterul lor cât încă e un material modelabil. Dacă îmi permiţi încă o comparaţie, ce seminţe plantezi în solul fertil al sufletului lor. Ceea ce aşezăm azi acolo, aceea va creşte şi va rodi mâine. Negreşit.

 

Ai auzit povestea familiei care, pe parcursul a sute de ani, a dat lumii oameni de calibru: medici, profesori, politicieni integri, artişti? Totul a început cu doi străbunici simpli, dar credincioşi. Deoarece credinţa are multe de a face cu valorile noastre. În contrast, în aceeaşi perioadă, au trăit doi soţi leneşi şi depravaţi. Analiza arborelui lor genealogic a arătat că, în câteva secole, generaţiile născute din genele lor s-au putut lăuda cu mulţi vagabonzi, imorali, criminali şi puşcăriaşi. Asta nu înseamnă că destinul este un dat implacabil cu care ne pricopsim la venirea noastră în lume. Nu! Totuşi, vei fi de acord cu mine că familia oferă o direcţie puternică în viaţă. Cum? Eu cred că totul pleacă de la valori. Desigur, valori (sau nonvalori) puse în practică.

 

Iată cele patru puncte cardinale ale filozofiei de viaţă.

 

  1. Prima valoare: Adevărul

De ce? Pentru că este capital. Adică, spre deosebire de scurtătura minciunii, adevărul triumfă mai repede sau mai târziu. Câteodată calea adevărului este mai grea. Mai solicitantă. Mai dureroasă chiar. Dar, de fiecare dată, este cea corectă. Cea răsplătită. Oferă bucuria somnului liniştit. Cei care vor rămâne de partea adevărului, vor fi fericiţi. Nu instant. Nu imediat. Dar sigur. Fără excepţie. De aceea, în faţa prietenilor, a profesorilor, a colegilor, a autorităţilor statului, în faţa oricui, copiii merită să fie „adevăraţi”. Tentaţiile corupţiei, ale necinstei, ale fraudei sunt şi vor fi tot mai mari. Minciuna este alunecoasă şi trage ocheade irezistibile celor care nu au stabilit adevărul ca valoare nenegociabilă. În fine, cine este de partea adevărului este de partea lui Hristos, fiindcă El este Adevărul.

 

  1. A doua valoare: Dragostea

De ce? Pentru că este cealaltă faţetă a banului de aur. Adevărul fără iubire ar fi sec. Iubirea fără adevăr ar fi molâie, fleşcăită relaţional ca zăpada lui martie, lipsită de vigoare morală. Dragostea este încununarea relaţiilor umane. Ea trebuie să fie singurul motiv pentru care copilul tău va păşi, cu emoţia inerentă, spre altar în ziua nunţii. Tot ea este rădăcina din care vor creşte viitorii vlăstari ai familiei. Pentru că pofta doar naşte lepădaţi, însă dragostea primeşte îngeri. Este calitatea primordială a umanităţii. Filantropia este, prin definiţie, iubire de oameni. Iar filantropul perfect este Dumnezeu, care îşi iubeşte creaţia până la sacrificiu. Copiii care primesc iubirea părinţilor vor şti să împartă iubirea mai departe. În generaţiile viitoare. Până la capătul pământului. Şi al istoriei.

 

  1. A treia : Credinţa

De ce? Pentru că este fundamentul pentru o viaţă de echilibru. Mai mult chiar. Oferă, cu siguranţă, speranţa într-o viaţă viitoare: răsplată, armonie, perfecţiune. Dar nu e necesar să aştepţi până atunci ca să îi guşti beneficiile savuroase. Pentru că cei care cred au o putere interioară superioară pentru a trece peste problemele vieţii cu pace şi mulţumire. Ei au o busolă fină a sufletului care le spune încotro trebuie să meargă atunci când în jur nu se vede decât fum şi ceaţă. Ei au o bucurie bizară chiar când parcurg o perioadă grea din viaţă. Suferinţa, boala şi moartea capătă valenţe pozitive, purificatoare, nicidecum tragice. Dilemele ateilor sunt incomparabil mai chinuitoare decât micile dubii efemere ale credincioşilor. Unii dintre oameni cei mai stabili d.p.d.v. emoţional au fost marii eroi ai credinţei precum: Fer. Augustin, Brâncoveanu, C.S. Lewis, Soljeniţîn, Steinhardt, Wurmbrand sau Traian Dorz. Dacă nu mă crezi, te rog să citeşti biografiile lor! Cine ştie, poate viaţa copiilor tăi va deveni subiect de poveste. Adevărată.

 

  1. A patra valoare: Familia

De ce? Pentru că, permiteţi-mi analogia, este pista pe care aterizăm şi de pe care decolăm în viaţă. Suntem ombilical şi ontologic legaţi de familie. Nimeni altcineva nu poate fi mai presus de ea. Un om fără familie este ca un pom fără rădăcini. Şi fără ramuri. Din familie plecăm şi tot aici revenim din orice călătorie. În familie ne plângem eşecurile şi ne serbăm victoriile. În familie suntem cel mai vulnerabili, fiindcă în spaţiul acesta intim ne permitem să fim noi înşine. Goi şi descoperiţi. Să ne de-mascăm de falsitate relaţională, de ambiţii sociale, de glorii deşarte. Aici avem parte de spectacolul când fulminant, când tern al vieţii. Şi ce bine ne face? Eu nu cred că răul relativismului secular în care se scaldă omenirea azi va îneca vreodată citadela sacră a familiei. Cât timp va fi pământul şi lumea, familia va continua să existe. Prin copiii copiilor noştri. Pentru că este zidită pe stâncă divină.

 

Acum, fără doar şi poate mai sunt şi alte valori valide precum cunoaşterea, munca, perseverenţa sau, după cum îmi sugerează fiica mea, demnitatea. E posibil ca de acest cvartet să ne ocupăm în alt articol.

 

Aşadar, dacă vrei să imprimi o direcţie sănătoasă copiilor tăi, activează în inima lor compasul valorilor autentice. Dacă vrei să le arăţi priveliştea unei vieţi trăite cu semnificaţie, pictează pe frontispiciul minţii lor tabloul valorilor reale. Spune-le ce şi arată-le cum. Va fi bine!

 

Gabriel Braic

 

Cum ordonăm priorităţile în familie

Cum ordonam prioritatile in familie2

Nu demult am avut ocazia să susţin, prin grija Organizaţiei Creştine Agape, workshopul cu tema: „Cele 5 întrebări esenţiale pentru orice familie”. Iată-le: „Când şi cum devenim o familie?”, „Când şi câţi copii vom face? ”, „Cum vom cheltui banii?”, „Cum vom rezolva crizele?”, „Cum ne vom împărţi atribuţiile? ”.

După un „strigăt de ajutor”, lansat dinainte pe contul meu de facebook, mai mulţi prieteni mi-au sugerat câteva întrebări la care ar merita să medităm. Pentru că timpul la eveniment s-a scurs prea repede, am decis că voi răspunde la întrebarea bonus printr-un articol. A venit timpul lui. Timpul ordonării priorităţilor în familie.

Chestiunea este extrem de importantă pentru că în funcţie de răspunsul la această întrebare, se întâmplă unul sau mai multe lucruri benefice. De pildă, familia se poate concentra asupra lucrurilor importante. Cu adevărat importante. Viaţa membrilor familiei se ordonează prin simplificare. Ordinea care începe să domnească va conduce la sentimentul eficienţei în acţiunile întreprinse. Şi mai mult, decongestionarea de activităţi inutile propulsează familia pe traiectoria succesului.

Totuşi, cum ar trebui să arate lista de priorităţi a unei familii? Aşa: 1., 2., 3…

Prima prioritate: În capul listei stă Dumnezeu.

Teoretic vorbind El este numărul unu. Practic…? Înainte de orice a fost El. Prin El, soţi şi copii coexistă. Datorită iubirii Lui a început iubirea lor. El este cel care a scânteiat viaţa în pântecul mamei, copiii, rodul iubirii celor doi. Atunci când îl punem pe Dumnezeu în prim plan, toate celelalte capătă sens, contur şi esenţă. Au semnificaţie. Cum demonstrăm prioritatea lui Dumnezeu în viaţa familie? Participând efectiv şi afectiv în viaţa Bisericii, trăind rugăciunea în mod particular, consumând Scriptura pentru că este pâine pentru suflet, fiind darnici cu cei ce nu au şi prin alte o mie de moduri.

A doua prioritate: După Dumnezeu urmează familia.

Ea este ceea ce avem mai scump pe pământ. Pentru că ei ne vor fi alături în orice clipă a vieţii. La bine şi la rău. Ne vor ajuta când vom avea nevoie. Vor râde cu noi şi vor aplauda triumfurile noastre. Vor plânge atunci când vom experimenta eşecuri. De aceea, familia merită timpul nostru. Cum demonstrez că familia se află în zona de top a priorităţilor mele? Investiţia cea mai valoroasă este investiţia de timp. Unii îl cumpără cu jucării sau gadgeturi, dar timpul nu este bani. Time is money nu se aplică în cazul de faţă. Aşa că spor la plimbări, poveşti, discuţii şi altele… precum o luptă cu perne sau o trântă cu fiul cel mic. Este un dar extraordinar.

A treia prioritate: Apoi ar fi serviciul.

E nevoie ca el şi/sau ea să îşi exercite influenţa în lume. Să se exprime la nivel profesional. Odată cu succesul vine şi împlinirea prin muncă. Omul a fost creat ca să modeleze creaţia lui Dumnezeu. Este un factor ordonator şi (re)creator. El trebuie să îşi scoată din pământ hrana cu „sudoarea frunţii”. Astăzi, „pământul” de lucrat poate fi pixul şi hârtia pentru scriitor, foaia de calcul pentru economist, trupul şi mintea pacientului pentru doctor, clădirea pentru constructor şi lista poate continua. Trag un semnal de alarmă asupra extremelor: workoholoci şi trântori.

În categoriile de final ar intra familia extinsă şi prietenii.

Revenim la oameni. La cei dragi. Cu ei ne petrecem sărbătorile. Pe ei îi invităm la aniversările şi onomasticile noastre. Pentru că omul a fost creat o fiinţă socială, are nevoie de companie. De comunicare. De comuniune. De ce familia extinsă înaintea prietenilor? Pentru că sângele apă nu se face. Ei, acum nu suntem chemaţi să decidem pe cine păstrăm în viaţă şi pe cine trimitem la ghilotină. Evul mediu a trecut. Dar poate vom fi puşi în faţa unei alegeri: cu cine îmi voi petrece sărbătorile? Daca poţi, petrece-le cu toţi: familie şi prieteni. Poate şi cu vreo doi trei vecini. Dar familia rămâne os din oasele tale şi carne din canea ta.

Am lăsat la urmă hobby-urile pentru simplul motiv că sunt „inumane”. În sensul că, deşi pot implica o comunitate de persoane (vezi bikerii sau gamerii), în sine sunt lipsite de viaţă. De suflu. De spirit. Iar faţă de materie te raportezi cu un grad de detaşare. Ele sunt plăceri. Iar un om de succes, un familist de succes, este un om disciplinat care îşi cunoaşte şi urmează priorităţile. De aceea am exlus jobul de pe podiumul listei.

Am o întrebare. Cum navighezi printre priorităţi atunci când apar urgenţe? Simplu. Te întrebi dacă urgenţa este o prioritate. Şi o tratezi ca atare. În funcţie de locul priorităţilor din lista de mai sus.

Concluzionez cu o remarcă ramasă memorabilă în învăţăturile Mântuitorului din Matei, 22:37-39: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Iată filtrul adevăratelor priorităţi. Îl foloseşti?

 

Gabriel Braic

Autenticitatea în familie!

autenticitatea in familie

Cât de autentice sunt relațiile noastre de cuplu? Dar familiile noastre? Se poate să ne fi adaptat trend-ului societății de astăzi și doar să părem a fi un cuplu ori o familie, dar în realitate nimic nu mai este autentic în ceea ce ne definește?

 

Deși suntem înconjurați de multe aparențe și falsuri, afirmate drept normalitatea zilei, să nu ne mulțumim cu un astfel de standard scăzut în familie!

 

Iată ce afirmă dr. Dimitry Semenik în cartea Divorțul: cum îl prevenim, cum îl depășim, Editura Sophia (p. 84).

Familia are legile ei. Până și tâmplarii, care fac taburete de lemne, își au regulile lor. Legile întemeierii familiei sunt mult mai complexe…

Uitați-vă: suntem înconjurați de surogate! Mâncăm salam în care nu este nici o picătură de carne, ne uităm la filme în care nu este nici o picătură de sens, ascultăm muzică în care nu este nici o picătură de armonie! Iar după aceea ne mirăm că și sentimentele noastre sunt la fel. Nici nu mai știm cum ar trebui să fie!

Totodată credem că dragostea adevărată trebuie singură să ne pice din cer. Nu! Lucrul acesta e imposibil. Autenticul este scump! Ca să îl ai trebuie să depui enorm de multe sforțări. Și noi suntem mult mai preocupați să PĂREM decât să FIM! E nevoie de o luptă conştientă pentru a nu ne asemăna cu salamul în care sunt tot felul de înlocuitori, potențiatori, reglatori de aciditate, coloranți, dar în care nu este carne. În schimb, salamul cu pricina are un ambalaj trăsnet!

 

Țineți minte: ambalajul nu este totul! Din nefericire, adesea ne mulțumim cu a transmite aparența că în familia noastră totul este perfect.

Cât timp însă suntem nefericiți, la ce ne ajută aparențele? Este suficient că pozăm excelent în exterior și că alții nu știu ce se întâmplă în interior?

Ar fi păcat să trăim și să sfârșim astfel viața de familie, când Dumnezeu ne oferă tuturor fericirea autentică în cadrul familiei. Rugându-vă și frecventând Biserica, o veți dobândi. Iar când sunteți în impas – când nu sunteți convinși că demostraţi autenticitate – perseverați în căutarea lui Dumnezeu!

 

3 PRINCIPII pentru un MEDIU POZITIV în familie

3 principii pentru un mediu pozitiv in familie2

Se spune că noi suntem reflexia mediul în care trăim. Un fel de extensie particulară a acestuia. Precum frunza este prelungirea întregului copac. Eu mai cred că este la fel de adevărat faptul că noi formatăm mediul în care trăim. Fiecare individualitate (con)lucrează la construcţia întregului. După cum fiecare frunză circumscrie coroana copacului. Cât de mult contează ca fiecare membru al familiei, din momentul în care îşi poate exercita voinţa, creativitatea şi forţa, să fie un factor pozitiv la crearea acelui mediu sănătos după care orice familie doreşte! Fiindcă un astfel de habitat produce personalităţi frumoase, oameni sănătoşi psihic, persoane care declanşează efecte pozitive mai departe, în familiile cele mari – grupul, neamul, lumea.

Aşadar, care sunt cele mai importante 3 principii pentru un astfel de edificiu?

  1. Un mediu pozitiv presupune comunicare.

Comunicarea e ca sarea în bucate, vorba românului. Dacă nu există, totul e searbăd, fără gust, sec, plat, cenuşiu. Dacă se constituie din excese, totul e caustic, usturător, incisiv, demolator, negativ. Ce poate alcătui exagerări în comunicare? Multe lucruri din care enumăr câteva: tonul dur, egoismul decizional, atacul la persoană, ironia pulverizatoare, bănuielile mărunte, irascibilitatea înjositoare, apatia indiferentă, răceala pasivă. Cum să comunici pozitiv? Acum lucrurile se complică. De ce? Pentru că o bună comunicare are de-a face cu creativitatea expunerii, cu soliditatea argumentării, cu smerenia acceptării, cu răbdarea audierii, cu bucuria înţelegerii, cu intenţionalitatea ascultării. Avem, de la bunul Dumnezeu, două urechi şi o singură gură. Oare de ce? Cred că intuiţi răspunsul. Şi mai avem doi ochi pentru a privi adânc în sufletul celuilalt, nu doar pentru a păstra contactul vizual. Totul începe şi se sfârşeşte, într-o familie, cu buna comunicare. Aşadar, atenţie la cantitatea de sare.

  1. Un mediu pozitiv presupune înţelegere.

Comunicarea e doar primul pas. Al doilea este înţelegerea. Ce este aceasta? Definiţie: a înţelege înseamnă a avea cea mai clară idee despre ceva sau cineva. Pentru a ajunge la aceasta e nevoie de un proces mental intens. Mai simplu spus: trebuie să îţi pui mintea la contribuţie. Înţelegerea, în familie, pleacă de la… cap. Când ai priceput, după o serie de succese sau eşecuri, cum funcţionează celălalt, eşti pe cale de a făuri un mediu pozitiv. Când atingi comuniunea de sentimente, care conduce la realizarea de acţiuni benefice, eşti pe drumul corect. Pentru că înţelegerea nu este doar concordanţă a ideilor, ci, mai mult decât atât, identitate de interese şi solidaritate a faptelor. Spre exemplu cădem de acord asupra titlului filmului pe care îl vom viziona, decidem împreună pe cine chemăm în vizită sau hotărâm în armonie cum ne vom petrece weekendul ş.a. pentru că între noi s-a înfiripat acel element fără de care nu poate exista un mediu sănătos – înţelegerea.

  1. Un mediu pozitiv presupune încurajare.

Viaţa e dură. Mai ales în savana străzii, în deşertul social, în arena competiţiei economice sau în jungla jobului. Succesele sunt rare. Dezamăgirile sunt destule. Invidiile sunt toxice. Răutăţile sunt multe. Eu ştiu, mai există şi prietenii pe post de bandaje de urgenţă, dar ca familia nu e nimic pe lume. Să parodiez un titlu romanesc, dacă ai familie, nu eşti singur pe lume. Ai aliaţi. Ţi-e spatele asigurat. Ba nu spatele, inima! Şi asta contează enorm în bătălia vieţii. Pentru că partenerul sau copiii sunt cercul tău intim. Cum se realizează încurajarea? Prin empatie – formă superioară de sensibilitate, de simţire împreună, de înţelegere a situaţiei dificile şi a tristeţii celuilalt. Prin cuvinte de încurajare exprimate în mod optimist. Solomon compara un cuvânt bun spus la vremea potrivită cu nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint. Asta indică spre ideea de valoare. Încurajarea se face prin gesturi şi acţiuni concrete: o atingere duioasă, o strângere fermă de mână, o îmbrăţişare caldă, un serviciu trebuitor şi lista poate continua. Folosiţi-le din abundenţă.

Pe siteul Institutului pentru Studii ale Familiei (ifstudies.org) apare o informaţie esenţială cu care vreau să sfârşesc prezentul articol. Este vorba despre o statistică lansată în 2 iulie 1966 despre relaţia dintre mediul familial şi succesul academic. Sociologul James S. Coleman a concluzionat, în urma unei analize laborioase, că predictorul primar al succesului şcolar nu are legătură cu resursele şcolare (manuale, laboratoare, biblioteci, programe, specialişti etc), ci mai degrabă cu natura şi calitatea mediului familial. Această constatare nu este deloc suprinzătoare pentru noi astăzi. Tata îmi spune adesea: să aveţi grijă mare cu copiii. Cum îi creşteţi aşa îi aveţi.

Grijă mare!

Gabriel Braic

Speranță după pierderea cuiva drag?

Speranță după pierderea cuiva drag

Săptămâna aceasta am asistat la ceva cu totul străin pentru omul postmodern şi straniu lumii contemporane. Tulburat plăcut până în străfundurile inimii, am savurat atitudinea plină de speranţă şi linişte a unei soţii, a două fiice şi a unei mame bătrâne care au stat în cea mai demnă priveghere la căpătâiul soţului, tatălui respectiv fiului lor decedat, după noi, prea devreme. La 54 de ani. Poza parcă era ruptă din filocalii. O imagine limpede, românească şi creştină. Iulia, Anca şi Ştefi, şi Aurelia, felicitări pentru felul în care aţi administrat momentul. Cel ce este Viaţă, Cel care şi-a dat Viaţa Lui pentru viaţa noastră să vă dăruiască Viaţa Veşnică alături de cel care s-a dus la El.

Şi astfel, ocolind întrebarea cauzală, mi-am pus întrebarea modală. Cum? Cum putem „rezolva” o astfel de criză în familie? Cum se chiverniseşte suferinţa de către cei rămaşi în urmă? Cum, Doamne, să gestionăm un asemenea gol şi să rămânem cu mintea limpede? Îndemnul paulin spune ca să ne bucurăm cu cei ce ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng. (cf. Romani 12:15) Pesemne că se face apel la adaptare circumstanţială. La contextualizare. Un apel la bun simţ. Cum, deci, soluţionezi în asemenea ipostaze?

  1. Prin asumarea suferinţei

Şi nu există asumare fără exprimare. Atenţie, exprimare, nu exhibare. Oamenii credinţei, precum icoana familiei despre care vă spun, înţeleg că e natural să suferi şi să arăţi că suferi o durere liniştită. Nu strigată, nu disperată, nu cea de tip descreierat sau grosolan. Ci adâncă, sfioasă, mută chiar. Lacrimile sunt apanajul mâhnirii şi sunt ok. Sunt contextuale. Sunt terapeutice.

  1. Prin exprimarea speranţei

Din nou, familiile de creştini ştiu că există o lume mai bună, un „loc cu verdeaţă”, în care decedatul merge dacă şi-a trăit în mod real credinţa în Hristos. Aşadar, moartea, în viziune românească şi nu numai, devine nuntă, eliberare, bucurie. Da, bucurie. Ciobănaşul din Mioriţa îi cere animalului năzdrăvan să-i spună mamei curat „că m-am însurat.” Aviz celor care se întreabă ce e Dincolo? E nuntă. A Mielului împreună cu mireasa Lui – Biserica.

  1. Prin împreună simţirea cu ceilalţi

Înmormântările sunt prilejuri de uitare, de iertare. Securile tocite ale războiul se topesc în cuptorul suferinţei împărtăşite de toţi. Prietenii îşi aduc omagiul lor mortului, dar, asta nu e de ajuns. Merg o milă mai departe şi îşi oferă sprijinul lor afinilor. Este exemplar gestul în care cel mai apropiat răaâs în viaţă este primit şi găzduit la alţii o perioadă bună pentru a nu fi singur. Sau alţii îl vizitează în schimburi, cel mai necesar fiind schimbul de noapte. Pentru că singurătatea este teribilul efect după petrecanie.

Iar dacă ar mai fi să adaug ceva, ar fi un lucru: demnitate creştină.

Dragi femei ale credinţei, în săptămâna aceasta, voi mi-aţi demonstrat că se poate. Moartea nu este decât un pas de aici acolo. Pas pe care toţi cei vii trebuie să îl facă, mai devreme sau mai târziu. Pentru unii moartea e un duşman care îi doboară, iar pentru alţii un prieten care îi ridică… de pe pământ la cer. Pentru oamenii credinţei, moartea e biletul spre casă.

Spre Acasă.

 

Gabriel Braic