Câteva cauze ale conflictului în familie

cauze ale conflictului in familie2

Nu există fum fără foc… O vorbă veche pare-se infirmată de revoluţia electronică în domeniul tutunului, dar extrem de adevarată încă. De ce? Pentru că ea propune raţiunii un univers ficţional în care forţa imaginaţiei o poate subsuma unor realităţi concrete. Este în fond o alegorie care transmite un adevăr – acela al cauzelor. E o problemă de cauzalitate şi nu de securitate la incediu. Că tot ne ard cluburile prin ţară…

Aş vrea să enunţ în cele ce urmează o serie de cauze ale conflictul marital. Şi nu mă refer la limita extremă a acestuia – divorţul, ci la banala gâlceavă cotidiană pe care o experimentează căsniciile mai plăpânde.


Banul e pe primul loc.

Cele mai multe conflicte pornesc de la bani. Sau de la lipsa lor. Prea mulţi sau prea puţini, vor fi mereu motiv de ceartă. Proasta administrare a banilor va conduce la divergenţe. Unele chiar violente în limbaj sau gesturi. Fie că e vorba despre opţiuni personale diferite, dorinţe neîmplinite sau neîmpărtăşite, comparativisme acre vis-a-vis de suma câştigată de unul sau de altul, de cheltuieli extravagante nefondate, problema banilor are ucigătoarea capacitate de a atrage energiile negative asupra soţilor. Nu degeaba i se spune ochiul dracului. O posibilă soluţie? Realizarea unui buget votat în unanimitate: soţ şi soţie.


Copiii sunt pe locul doi.

Spre surprinderea unora, copiii, cei care se vor a fi liantul indestructibil al unei căsnicii, superglue-ul emoţional al soţilor, pot deveni mere ale discordiei părinţilor. Şi devin câteodată fără voia lor. Cum? Simplu! Tata este, prin constituţie, mai aspru, mama e mai sensibilă (sau se poate şi invers) şi apar opinii diferite în ceea ce priveşte modul optim de disciplinare a plozilor. Atunci când puii trebuie pedepsiţi. Iată doar un exemplu. Soluţia? Un program educaţional prestabilit. Chiar înainte de aducerea pe lume a primul copil. O astfel de înţelegere este aur curat pentru că se evită certurile live în faţa copiilor şi, eventual, favoritismele.


Socrii pot fi pe locul trei.

De aici înainte locurile sunt personalizate. În funcţie de fiecare familie. Nu putem să le mai ierarhizăm metodic. Dar oricum, rudele imediate pot fi cauze serioase de conflict. Atunci când cordonul ombilical nu s-a tăiat la timp, mamele, câteodată şi taţii, au senzaţia că trebuie să intervină pentru binele copiilor, a noii familii. Lipsa de înţelepciune din partea vechii familii poate să producă serioase cutremure emoţionale.

Am citit povestea unui mic scandal. Fiica, proaspătă soţie, se plângea de felul în care era tratată în noua casă (cea a soţului). Ba chiar voia să revină în sânul familiei ei de provenienţă. Mama vorbea empatic cu ea la telefon, iar tatăl întrebă curios despre ce era vorba. Soţia îi explică: „Fiica noastră s-a certat cu soacra şi vrea să vină acasă.” Soţul tată îi răspunde înţelept: „Spune-i că e acasă.”

După cum afirmam anterior, alte cauze ale conflictului vin să întregească tabloul, uneori tragi-comic, al conflictelor domestice. Printe acestea pot fi: modul de petrecere a timpului liber, destinaţia vacanţelor, alegerea canalului tv, opţiuni politice sau religioase, relaţia intimă din cadrul cuplului şi multe altele.

Dragi prieteni, nu vă doresc să fiţi feriţi de focul purificator, de ce nu şi unificator?, al conflictelor pentru că aceasta ar fi o utopie, ci vă doresc să le admnistraţi cu înţelepciune şi să deveniţi mai puternici, împreună, după ce veţi fi trecut prin cuptorul lor.


Gabriel Braic

6 GREŞELI pe care le fac soţii când se CEARTĂ

6 greseli pe care le fac sotii cand se cearta2

Mă aflu în categoria acelora care consideră că cearta în familie poate fi (şi) bună. Dacă rămâne la stadiul de polemică onestă. La schimb obiectiv de idei. Atunci când hrănim în mod nesăbuit cearta, ea capătă dimensiunile unei obezităţi supărătoare. Mă refer la proporţii de ordin psihologic. Devine grea. Exercită presiune negativă. Şi produce ravagii. Precum inundaţiile necontrolate care mătură uliţe, case, sate. Aşadar, despăduririle emoţionale pot duce la mari dezastre.

Sfada este un proces de comunicare. Sau de ne-comunicare. Depinde cum se desfăşoară. Iată câteva greşeli pe care le fac soţii atunci când se ceartă… cum nu trebuie.

  1. Prima greșeală ar fi pornirea din start de pe poziţii fixe.

Considerăm că doar noi avem dreptate. Absolută. Iar celălalt se găseşte în cea mai evidentă eroare. Unul singur e Adevărul cu majusculă – Dumnezeu! Restul sunt adevăruri. Faţete ale aceleiaşi realităţi. Sugerez mai puţină încrâncenare şi mai multă deschidere spre opţiuni. Fiindcă suntem aliaţi, nicidecum duşmani.

  1. A doua greșeală ar fi dorinţa de a dovedi vinovăţia partenerului.

De ce se întâmplă asta? Să explic. Psihologic vorbind, cel care are dreptate este superior. Are un ascendent fantastic asupra celui care a greşit, care trebuie să îşi recunoască rătăcirea. Şi să accepte deciziile primului. Deci, unul trebuie să piardă şi altul să câştige. Nu e deloc profitabil aşa, fiindcă se intră în cerc vicios atac-apărare. Propun găsirea soluţiei, nu a vinovatului.

  1. O altă greșeală este ridicarea volumului peste limita normală.

Există o limită? Desigur. Atunci când afirmi ceva în care crezi cu adevărat, o arăţi prin volum. Prin ton şi ritm. Dar strigătele, zbierătele sau alte apucături de galerie sunt contraproductive. De ce? Să vă dau un exemplu. Îmi vine în minte poza de pe facebook cu soţia care strigă, pardon, rage cu expectoraţii, la un cm de soţ. Omul priveşte năuc în tavan şi îşi înfinge degetele în urechi. De-asta. Iar copiii? Săracii, se tupilează pe sub perne şi paturi. Nu e bine. Nu?

  1. O a patra greșeală este îmbrăţişarea rolului de victimă în mod neasumat.

Cineva totuşi a greşit. Mai mult decât celălalt. Vina nu e tocmai la mijloc. E debalansată înspre unul sau altul. Colericul va acuza adeseori, iar celălalt, fără să-şi asume faptele se va poziţiona ca victimă de serviciu. Din două motive: pentru a depăşi superficial momentul tensionat cât mai repede sau pentru că oricum nu are rost să se explice. O ştie din experienţă. Dar recunoaşterea este o caracteristică a maturizării. De aici începe schimbarea.

  1. A cincea greșeală este disponibilitatea de a face din ceartă un spectacol.

„Eu n-am ce ascunde! Să afle toţi!” „Dar sunt copiii de faţă! Ne aud vecinii!” „Nu mă interesează! Să ştie toţi ce femeie/bărbat eşti.” Grav de tot. Copilării inutile. Mai ştie cineva proverbul: „Să nu vă spălaţi rufele în public.”? Expunerea murdăriilor conjugale în văzul lumii trădează portrete malageşti. Măcar de s-ar ventila emoţiile!

  1. A șasea greșeală este vorbirea la persoana a II-a în loc de I.

Consilierii maritali au ajuns la concluzia că dacă folosim mai mult „eu” decât „tu” într-o ceartă, avem mai multe şanse de reuşită. Mesajul se va înţelege mai uşor. De ce? Pentru că nu ascuţim cuţitele tăioase ale acuzelor, ci ne deschidem ferestrele sufletului în mod paşnic. Arătăm ceea ce am simţit, ce ne-a durut, ce ne-a întristat. Iar vulnerabilitatea înseamnă curaj.

M-am gândit să îi las concluzia înţeleptului Solomon care afirma: „Ura aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate cusururile.” (Prov. 10:12) Pe bună dreptate. La urma urmei, cine e perfect?

 

Gabriel Braic,

3 SITUAŢII când CONFLICTUL E BUN

3 situatii cand conflictul e bun

Tradiţional vorbind, conflictul este rău. Un fel de demon neadormit al egoismului, o demonstraţie de forţă a validităţii unui punct obtuz de vedere, un generator de gastrită şi insomnii. Ce mai? Calea sigură spre divorţ, război, moarte. Administrat incorect aşa e. Familiile se distanţează din cauza unui conflict încăpătânat, care nu se dă plecat din casă. Soţii se separă, iar copiii suferă din plin. Astfel de case „certăreţe” sunt orice, numai colţuri translucide de rai nu.

Totuşi, experţii spun că cearta nu este întodeauna rea. Are şi ea „beneficiile” ei. Care oare?

Unu: identifică problema. Pune punctul pe „i”.

Indiferent de natura ei, atunci când nu este numită corect problema nu poate fi rezolvată bine. Un diagnostic valid este primul pas spre însănătoşire. Nu? Exact la fel stau lucrurile în familie. Contradicţiile au tendinţa să fie tematice (şi, din păcate, în unele cazuri şi cronice) adică gravitează în jurul unui subiect. Să exemplific cu câteva megateme: egoismul, lipsa de timp, banii greşit administraţi, educarea copiilor, relaţia cu socrii etc. Cheia este, desigur, comunicarea, care constă dintr-o regulă extrem de simplă: preluarea şi cedarea cuvântului la momentul oportun.

Doi: orchestrează întâlnirea contrariilor.

De obicei, soţii aflaţi într-un conflict, exagerând într-una din direcţii, dezechilibrează balanţa logicii. Fiecare o ţine pe a lui; ştie una şi bună. Dar, apelând la calm, ascultând activ sau chiar empatic se poate înţelege şi punctul de vedere al celuilalt. Te pui în papucii lui sau ai ei şi începi să vezi lucrurile în ansamblu. Holistic, nu doar arbitrar. În final cineva trebuie să cedeze în faţa argumentelor. Şi cine ştie? Poate eşti cel înţelept care renunţă la poziţia lui pentru că ţi-ai dat seama că adevărul e de cealaltă parte a baricadei. Sigur, lucrul acesta nu este deloc uşor, dar e posibil dacă există voinţă, intenţionalitate. Se pot întâmpla lucruri extraordinare când cineva decide, în mod altruist, că e mai folositor să îl înţeleagă pe celălalt decât să se facă înţeles.

Trei: conduce la soluţii eficiente. Sau altfel spus – naşte progresul.

Precum toate ale lumii şi relaţiile evoluează sau involuează. Eu nu cred că există cale de mijloc. Mai nimic nu stagnează. E ca mersul pe bicicletă: ori înaintezi, ori cazi. Dacă şi relaţiile se supun aceleiaşi legi, conflictul are în el sămânţa schimbării. În bine. Pentru că face apel la dorinţa umană de a rezolva problemele. Nu ştiu dacă aţi observat, dar trăim într-un univers problematic. Viaţa e complicată. Inclusiv viaţa de familie. Treptat, partenerii înţelepţi îşi vor schimba atenţia dinspre vinovaţi înspre soluţii. Ceea ce e important e ca acestea să rezolve conflictul împlinind aşteptările fiecărei părţi.

Conflictul, repet: administrat corect, are capacitatea să scoată ce e mai bun din om… sau ce e mai rău. Conflictul este benefic atunci când oferă celor împlicaţi în vâltoarea lui oportunităţi de creştere şi schimbare pozitivă, atunci când aceştia se focusează pe aflarea unei căi de rezolvare şi nu pe identificarea (şi, eventual, spânzurarea) vinovatului şi atunci când perspectiva lui nu se concentrează asupra trecutului, ci a viitorului.

Prieteni, întrebarea este dacă vom strivi sau vom struni. Dacă ne vom lăsa familia strivită de şinele de oţel ale tancului numit conflict sau îl vom struni, cu eleganţa unui îmblânzitor de fiare, pentru a atinge binele comun. Pentru ca toţi să spună win-win.


Gabriel Braic
, (foto oferită de http://www.bogdanconstantin.ro/)