Câteva cauze ale conflictului în familie

cauze ale conflictului in familie2

Nu există fum fără foc… O vorbă veche pare-se infirmată de revoluţia electronică în domeniul tutunului, dar extrem de adevarată încă. De ce? Pentru că ea propune raţiunii un univers ficţional în care forţa imaginaţiei o poate subsuma unor realităţi concrete. Este în fond o alegorie care transmite un adevăr – acela al cauzelor. E o problemă de cauzalitate şi nu de securitate la incediu. Că tot ne ard cluburile prin ţară…

Aş vrea să enunţ în cele ce urmează o serie de cauze ale conflictul marital. Şi nu mă refer la limita extremă a acestuia – divorţul, ci la banala gâlceavă cotidiană pe care o experimentează căsniciile mai plăpânde.


Banul e pe primul loc.

Cele mai multe conflicte pornesc de la bani. Sau de la lipsa lor. Prea mulţi sau prea puţini, vor fi mereu motiv de ceartă. Proasta administrare a banilor va conduce la divergenţe. Unele chiar violente în limbaj sau gesturi. Fie că e vorba despre opţiuni personale diferite, dorinţe neîmplinite sau neîmpărtăşite, comparativisme acre vis-a-vis de suma câştigată de unul sau de altul, de cheltuieli extravagante nefondate, problema banilor are ucigătoarea capacitate de a atrage energiile negative asupra soţilor. Nu degeaba i se spune ochiul dracului. O posibilă soluţie? Realizarea unui buget votat în unanimitate: soţ şi soţie.


Copiii sunt pe locul doi.

Spre surprinderea unora, copiii, cei care se vor a fi liantul indestructibil al unei căsnicii, superglue-ul emoţional al soţilor, pot deveni mere ale discordiei părinţilor. Şi devin câteodată fără voia lor. Cum? Simplu! Tata este, prin constituţie, mai aspru, mama e mai sensibilă (sau se poate şi invers) şi apar opinii diferite în ceea ce priveşte modul optim de disciplinare a plozilor. Atunci când puii trebuie pedepsiţi. Iată doar un exemplu. Soluţia? Un program educaţional prestabilit. Chiar înainte de aducerea pe lume a primul copil. O astfel de înţelegere este aur curat pentru că se evită certurile live în faţa copiilor şi, eventual, favoritismele.


Socrii pot fi pe locul trei.

De aici înainte locurile sunt personalizate. În funcţie de fiecare familie. Nu putem să le mai ierarhizăm metodic. Dar oricum, rudele imediate pot fi cauze serioase de conflict. Atunci când cordonul ombilical nu s-a tăiat la timp, mamele, câteodată şi taţii, au senzaţia că trebuie să intervină pentru binele copiilor, a noii familii. Lipsa de înţelepciune din partea vechii familii poate să producă serioase cutremure emoţionale.

Am citit povestea unui mic scandal. Fiica, proaspătă soţie, se plângea de felul în care era tratată în noua casă (cea a soţului). Ba chiar voia să revină în sânul familiei ei de provenienţă. Mama vorbea empatic cu ea la telefon, iar tatăl întrebă curios despre ce era vorba. Soţia îi explică: „Fiica noastră s-a certat cu soacra şi vrea să vină acasă.” Soţul tată îi răspunde înţelept: „Spune-i că e acasă.”

După cum afirmam anterior, alte cauze ale conflictului vin să întregească tabloul, uneori tragi-comic, al conflictelor domestice. Printe acestea pot fi: modul de petrecere a timpului liber, destinaţia vacanţelor, alegerea canalului tv, opţiuni politice sau religioase, relaţia intimă din cadrul cuplului şi multe altele.

Dragi prieteni, nu vă doresc să fiţi feriţi de focul purificator, de ce nu şi unificator?, al conflictelor pentru că aceasta ar fi o utopie, ci vă doresc să le admnistraţi cu înţelepciune şi să deveniţi mai puternici, împreună, după ce veţi fi trecut prin cuptorul lor.


Gabriel Braic

Mai bine împreună decât despărțiți!

Mai bine impreuna decat despartiti2

Vi s-a întâmplat să faceți calcule și să ajungeți la concluzia că sunteți cel care investește cel mai mult în familie și care primește cel mai puțin? Dacă da, poate v-a încercat și gândul că v-ar fi mai bine singur sau singură? Totuși,  niciodată nu vă va fi mai bine de unul singur sau de una singură! Dumnezeu a rânduit totul cu un scop bun – inclusiv căsnicia dumneavoastră!

 

Citind cartea Divorțul: cum îl prevenim, cum îl depășim de dr. Dimitry Semenik, Editura Sophia am găsit un dialog ilustrativ (p 89-90):

„- Spuneți-mi, de ce alpiniștii nu merg în munți de unii singuri, ci în perechi?

– De unul singur este prea greu. Dacă se întâmplă ceva, n-are cine să te ajute!

– Exact! De unul singur n-ai sprijin, n-ai ajutor, nu te asigură nimeni. De unul singur în munți este foarte primejdios, foarte nesigur. Dacă omul merge singur în munți, probabilitatea de ascensiune reușită este foarte mică, în schimb este mare probabilitatea unei nenorociri.

Și viața de familie este o ascensiune către un țel. Ea este grea, primejdioasă, cere eforturi multe. Este mai ușor de realizat în doi.

 

Tocmai așa privește creștinismul sensul căsătoriei. El afirmă: căsnicia este zidire. Doi oameni se zidesc unul pe celălalt, adică se sprijină reciproc pe această cale grea către un scop comun, se ajută din răsputeri în ascensiunea aceasta. După aceea se nasc copiii, care trebuie, la rândul lor, să facă ascensiunea aceasta – și atunci părinții își sprijină copiii pe această cale. După aceea, părinții devin bătrâni, neputincioși, și copiii, îi sprijină la fel cum i-au sprijinit pe ei părinții când erau mici. Iată sensul: toți împreună, pe calea spre scopul comun, prin greutățile și victoriile din drumul spre vârf!”

 

Nu am fost creați să trăim singuri! Până și pustnicii viețuiesc cu îngerii care îi înconjoară! Gândește-te dacă nu cumva partenerul tău de viață este tocmai o astfel de ființă angelică, pe care încă nu ai descoperit-o cu adevărat! Adesea falsele nevoi pe care societatea ni le insuflă – un nou telefon, un concediu mai scump ș.a.m.d. – ne determină să muncim până la extenuare, nemaifiind apți pentru a descoperi frumosul din celălalt. Încearcă să-ți simplifici viața și să investești timp în descoperirea comorilor inestimabile pe care Dumnezeu ți le-a încredințat în propria familie! Ai fost creat sau creată să ai nevoie de soția ta respectiv de soțul tău! Acest fapt este la fel de real întocmai cum este acela că nu îți poți concepe viața fără părinții sau copiii tăi!

 

Rămâneți împreună și sprijiniți-vă reciproc în ascensiunea spre țelul vostru comun!

Cum să ieși din rutină în căsnicie?

Cum să ieși din rutina in casatorie2

Călătorim împreună în căsătoria noastră și ne găsim blocați într-un loc moale și murdar, încât nu putem ieși..un loc în care ne învârtim doar roțile noastre raționale. Dar nu mergem nicăieri. Nu facem nici un progres.

Iată ce am învățat despre cum să ieși din rutina în căsnicie:

  1. Căutați după semnele de avertizare

De obicei nu te găsești brusc într-o groapă. De cele mai multe ori pământul începe să se moaie puțin câte puțin odată cu trecerea timpului. Acest lucru se poate întâmpla atunci când viața e atât de plină de toate lucrurile care necesita atentie. Copiii, menținerea gospodărie și alte responsabilități care fac ca relația dintre soț și soție să fie împinsă spre margini.

Cu timpul descoperi că nu mai faci nici gesturile acelea mici și frumoase. Poate te oprești din a spune “bună dimineața” sau să-i mulțumești soției/soțului atunci când te servește cu o ceașcă de cafea- deși probabil că nu vei trata un prieten sau un coleg de muncă în felul acesta. Este panta alunecoasă a indiferenței.

Un alt semn de pericol este când îți dai seama că nu aștepți cu nerăbdare să faci nimic cu soția/soțul tău. Planuri din calendar implică alți oameni sau alte lucruri, numai pe voi doi, nu. Iar dacă ați stabilit o ieșire într-o seară, aceasta se întâmplă mai mult că ceva trebuie făcut. O sarcină obligatorie mai degrabă, decât ceva organizat și de care să te bucuri.

  1. Căutați ceva care să vă dea un imbold

Amintiți-vă că sunteți în această călătorie împreună. Nu vă retrageti în spațiul vostru personal care vă va distanța și mai mult.

Exprimati-vă preocupările unul celuilalt, făcând din această problemă, din această rutină, ceva ce înfruntați împreună. Ceva care vă unește mai degrabă decât vă separă. “Dragă, simt că suntem blocați și că stăm pe loc în relația noastră. Tu cum te simți și ce putem face? Aș vrea ca această căsătorie să progreseze.”

  1. Amintiți-vă lucrurile de bază

Tratează-ți partenerul de viață așa cum ți-ar plăcea să fii tratat. Arată-i că în neîncredere este totuși un beneficiu. Vorbeste-i într-un mod pozitiv și încurajator.

Caută câteva texte simple care să vă ajute să vă comunicați dragostea unul față de celălalt. Și asigurați-vă că pastrati veselia în toate lucrurile. Faceți lucruri împreună doar pentru că e o plăcere să le faceți și vă bucurați de aceasta. Râsul împreună este un barometru bun al unei căsătorii sănătoase.

Tratează-ti soțul/ soția așa cum ți-ar plăcea să fii tratat.

  1. Amintiți-vă de vremurile bune

Petreceți timp concentrându-vă asupra unor momente speciale pe care le-ați împărtășit împreună.

Răsfoiți un album vechi împreună punându-va întrebări unul celuilalt despre diferite evenimente sau experiențe și ce au însemnat pentru voi. Răscolirea arsurile poate să reaprindă flacăra. Să reînnoiască sentimentul de intimitate.

  1. Amintiți-vă să fiți plini de viață, să trăiți cu adevărat

“Viața” vă va acapara dragostea dacă nu sunteți atenți. Toate acele lucruri de pe lista voastră de sarcini pot părea foarte importante dar și investiția în căsătoria voastră e la fel de importantă.

Nu vă prindeți în “tirania urgenței”. Faceți-vă timp pe care să-l petreceți împreună.

Nu așteptați să vă simțiți romantici, ci fiți romantici.

Această listă ar putea să vă de-a un start, un ajutor în plus dacă nu prea aveți idei.

 

Nu așteptați să vă simțiți romantici. Fiți romantici!

Cum ordonăm priorităţile în familie

Cum ordonam prioritatile in familie2

Nu demult am avut ocazia să susţin, prin grija Organizaţiei Creştine Agape, workshopul cu tema: „Cele 5 întrebări esenţiale pentru orice familie”. Iată-le: „Când şi cum devenim o familie?”, „Când şi câţi copii vom face? ”, „Cum vom cheltui banii?”, „Cum vom rezolva crizele?”, „Cum ne vom împărţi atribuţiile? ”.

După un „strigăt de ajutor”, lansat dinainte pe contul meu de facebook, mai mulţi prieteni mi-au sugerat câteva întrebări la care ar merita să medităm. Pentru că timpul la eveniment s-a scurs prea repede, am decis că voi răspunde la întrebarea bonus printr-un articol. A venit timpul lui. Timpul ordonării priorităţilor în familie.

Chestiunea este extrem de importantă pentru că în funcţie de răspunsul la această întrebare, se întâmplă unul sau mai multe lucruri benefice. De pildă, familia se poate concentra asupra lucrurilor importante. Cu adevărat importante. Viaţa membrilor familiei se ordonează prin simplificare. Ordinea care începe să domnească va conduce la sentimentul eficienţei în acţiunile întreprinse. Şi mai mult, decongestionarea de activităţi inutile propulsează familia pe traiectoria succesului.

Totuşi, cum ar trebui să arate lista de priorităţi a unei familii? Aşa: 1., 2., 3…

Prima prioritate: În capul listei stă Dumnezeu.

Teoretic vorbind El este numărul unu. Practic…? Înainte de orice a fost El. Prin El, soţi şi copii coexistă. Datorită iubirii Lui a început iubirea lor. El este cel care a scânteiat viaţa în pântecul mamei, copiii, rodul iubirii celor doi. Atunci când îl punem pe Dumnezeu în prim plan, toate celelalte capătă sens, contur şi esenţă. Au semnificaţie. Cum demonstrăm prioritatea lui Dumnezeu în viaţa familie? Participând efectiv şi afectiv în viaţa Bisericii, trăind rugăciunea în mod particular, consumând Scriptura pentru că este pâine pentru suflet, fiind darnici cu cei ce nu au şi prin alte o mie de moduri.

A doua prioritate: După Dumnezeu urmează familia.

Ea este ceea ce avem mai scump pe pământ. Pentru că ei ne vor fi alături în orice clipă a vieţii. La bine şi la rău. Ne vor ajuta când vom avea nevoie. Vor râde cu noi şi vor aplauda triumfurile noastre. Vor plânge atunci când vom experimenta eşecuri. De aceea, familia merită timpul nostru. Cum demonstrez că familia se află în zona de top a priorităţilor mele? Investiţia cea mai valoroasă este investiţia de timp. Unii îl cumpără cu jucării sau gadgeturi, dar timpul nu este bani. Time is money nu se aplică în cazul de faţă. Aşa că spor la plimbări, poveşti, discuţii şi altele… precum o luptă cu perne sau o trântă cu fiul cel mic. Este un dar extraordinar.

A treia prioritate: Apoi ar fi serviciul.

E nevoie ca el şi/sau ea să îşi exercite influenţa în lume. Să se exprime la nivel profesional. Odată cu succesul vine şi împlinirea prin muncă. Omul a fost creat ca să modeleze creaţia lui Dumnezeu. Este un factor ordonator şi (re)creator. El trebuie să îşi scoată din pământ hrana cu „sudoarea frunţii”. Astăzi, „pământul” de lucrat poate fi pixul şi hârtia pentru scriitor, foaia de calcul pentru economist, trupul şi mintea pacientului pentru doctor, clădirea pentru constructor şi lista poate continua. Trag un semnal de alarmă asupra extremelor: workoholoci şi trântori.

În categoriile de final ar intra familia extinsă şi prietenii.

Revenim la oameni. La cei dragi. Cu ei ne petrecem sărbătorile. Pe ei îi invităm la aniversările şi onomasticile noastre. Pentru că omul a fost creat o fiinţă socială, are nevoie de companie. De comunicare. De comuniune. De ce familia extinsă înaintea prietenilor? Pentru că sângele apă nu se face. Ei, acum nu suntem chemaţi să decidem pe cine păstrăm în viaţă şi pe cine trimitem la ghilotină. Evul mediu a trecut. Dar poate vom fi puşi în faţa unei alegeri: cu cine îmi voi petrece sărbătorile? Daca poţi, petrece-le cu toţi: familie şi prieteni. Poate şi cu vreo doi trei vecini. Dar familia rămâne os din oasele tale şi carne din canea ta.

Am lăsat la urmă hobby-urile pentru simplul motiv că sunt „inumane”. În sensul că, deşi pot implica o comunitate de persoane (vezi bikerii sau gamerii), în sine sunt lipsite de viaţă. De suflu. De spirit. Iar faţă de materie te raportezi cu un grad de detaşare. Ele sunt plăceri. Iar un om de succes, un familist de succes, este un om disciplinat care îşi cunoaşte şi urmează priorităţile. De aceea am exlus jobul de pe podiumul listei.

Am o întrebare. Cum navighezi printre priorităţi atunci când apar urgenţe? Simplu. Te întrebi dacă urgenţa este o prioritate. Şi o tratezi ca atare. În funcţie de locul priorităţilor din lista de mai sus.

Concluzionez cu o remarcă ramasă memorabilă în învăţăturile Mântuitorului din Matei, 22:37-39: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Iată filtrul adevăratelor priorităţi. Îl foloseşti?

 

Gabriel Braic

6 GREŞELI pe care le fac soţii când se CEARTĂ

6 greseli pe care le fac sotii cand se cearta2

Mă aflu în categoria acelora care consideră că cearta în familie poate fi (şi) bună. Dacă rămâne la stadiul de polemică onestă. La schimb obiectiv de idei. Atunci când hrănim în mod nesăbuit cearta, ea capătă dimensiunile unei obezităţi supărătoare. Mă refer la proporţii de ordin psihologic. Devine grea. Exercită presiune negativă. Şi produce ravagii. Precum inundaţiile necontrolate care mătură uliţe, case, sate. Aşadar, despăduririle emoţionale pot duce la mari dezastre.

Sfada este un proces de comunicare. Sau de ne-comunicare. Depinde cum se desfăşoară. Iată câteva greşeli pe care le fac soţii atunci când se ceartă… cum nu trebuie.

  1. Prima greșeală ar fi pornirea din start de pe poziţii fixe.

Considerăm că doar noi avem dreptate. Absolută. Iar celălalt se găseşte în cea mai evidentă eroare. Unul singur e Adevărul cu majusculă – Dumnezeu! Restul sunt adevăruri. Faţete ale aceleiaşi realităţi. Sugerez mai puţină încrâncenare şi mai multă deschidere spre opţiuni. Fiindcă suntem aliaţi, nicidecum duşmani.

  1. A doua greșeală ar fi dorinţa de a dovedi vinovăţia partenerului.

De ce se întâmplă asta? Să explic. Psihologic vorbind, cel care are dreptate este superior. Are un ascendent fantastic asupra celui care a greşit, care trebuie să îşi recunoască rătăcirea. Şi să accepte deciziile primului. Deci, unul trebuie să piardă şi altul să câştige. Nu e deloc profitabil aşa, fiindcă se intră în cerc vicios atac-apărare. Propun găsirea soluţiei, nu a vinovatului.

  1. O altă greșeală este ridicarea volumului peste limita normală.

Există o limită? Desigur. Atunci când afirmi ceva în care crezi cu adevărat, o arăţi prin volum. Prin ton şi ritm. Dar strigătele, zbierătele sau alte apucături de galerie sunt contraproductive. De ce? Să vă dau un exemplu. Îmi vine în minte poza de pe facebook cu soţia care strigă, pardon, rage cu expectoraţii, la un cm de soţ. Omul priveşte năuc în tavan şi îşi înfinge degetele în urechi. De-asta. Iar copiii? Săracii, se tupilează pe sub perne şi paturi. Nu e bine. Nu?

  1. O a patra greșeală este îmbrăţişarea rolului de victimă în mod neasumat.

Cineva totuşi a greşit. Mai mult decât celălalt. Vina nu e tocmai la mijloc. E debalansată înspre unul sau altul. Colericul va acuza adeseori, iar celălalt, fără să-şi asume faptele se va poziţiona ca victimă de serviciu. Din două motive: pentru a depăşi superficial momentul tensionat cât mai repede sau pentru că oricum nu are rost să se explice. O ştie din experienţă. Dar recunoaşterea este o caracteristică a maturizării. De aici începe schimbarea.

  1. A cincea greșeală este disponibilitatea de a face din ceartă un spectacol.

„Eu n-am ce ascunde! Să afle toţi!” „Dar sunt copiii de faţă! Ne aud vecinii!” „Nu mă interesează! Să ştie toţi ce femeie/bărbat eşti.” Grav de tot. Copilării inutile. Mai ştie cineva proverbul: „Să nu vă spălaţi rufele în public.”? Expunerea murdăriilor conjugale în văzul lumii trădează portrete malageşti. Măcar de s-ar ventila emoţiile!

  1. A șasea greșeală este vorbirea la persoana a II-a în loc de I.

Consilierii maritali au ajuns la concluzia că dacă folosim mai mult „eu” decât „tu” într-o ceartă, avem mai multe şanse de reuşită. Mesajul se va înţelege mai uşor. De ce? Pentru că nu ascuţim cuţitele tăioase ale acuzelor, ci ne deschidem ferestrele sufletului în mod paşnic. Arătăm ceea ce am simţit, ce ne-a durut, ce ne-a întristat. Iar vulnerabilitatea înseamnă curaj.

M-am gândit să îi las concluzia înţeleptului Solomon care afirma: „Ura aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate cusururile.” (Prov. 10:12) Pe bună dreptate. La urma urmei, cine e perfect?

 

Gabriel Braic,

3 PRINCIPII pentru un MEDIU POZITIV în familie

3 principii pentru un mediu pozitiv in familie2

Se spune că noi suntem reflexia mediul în care trăim. Un fel de extensie particulară a acestuia. Precum frunza este prelungirea întregului copac. Eu mai cred că este la fel de adevărat faptul că noi formatăm mediul în care trăim. Fiecare individualitate (con)lucrează la construcţia întregului. După cum fiecare frunză circumscrie coroana copacului. Cât de mult contează ca fiecare membru al familiei, din momentul în care îşi poate exercita voinţa, creativitatea şi forţa, să fie un factor pozitiv la crearea acelui mediu sănătos după care orice familie doreşte! Fiindcă un astfel de habitat produce personalităţi frumoase, oameni sănătoşi psihic, persoane care declanşează efecte pozitive mai departe, în familiile cele mari – grupul, neamul, lumea.

Aşadar, care sunt cele mai importante 3 principii pentru un astfel de edificiu?

  1. Un mediu pozitiv presupune comunicare.

Comunicarea e ca sarea în bucate, vorba românului. Dacă nu există, totul e searbăd, fără gust, sec, plat, cenuşiu. Dacă se constituie din excese, totul e caustic, usturător, incisiv, demolator, negativ. Ce poate alcătui exagerări în comunicare? Multe lucruri din care enumăr câteva: tonul dur, egoismul decizional, atacul la persoană, ironia pulverizatoare, bănuielile mărunte, irascibilitatea înjositoare, apatia indiferentă, răceala pasivă. Cum să comunici pozitiv? Acum lucrurile se complică. De ce? Pentru că o bună comunicare are de-a face cu creativitatea expunerii, cu soliditatea argumentării, cu smerenia acceptării, cu răbdarea audierii, cu bucuria înţelegerii, cu intenţionalitatea ascultării. Avem, de la bunul Dumnezeu, două urechi şi o singură gură. Oare de ce? Cred că intuiţi răspunsul. Şi mai avem doi ochi pentru a privi adânc în sufletul celuilalt, nu doar pentru a păstra contactul vizual. Totul începe şi se sfârşeşte, într-o familie, cu buna comunicare. Aşadar, atenţie la cantitatea de sare.

  1. Un mediu pozitiv presupune înţelegere.

Comunicarea e doar primul pas. Al doilea este înţelegerea. Ce este aceasta? Definiţie: a înţelege înseamnă a avea cea mai clară idee despre ceva sau cineva. Pentru a ajunge la aceasta e nevoie de un proces mental intens. Mai simplu spus: trebuie să îţi pui mintea la contribuţie. Înţelegerea, în familie, pleacă de la… cap. Când ai priceput, după o serie de succese sau eşecuri, cum funcţionează celălalt, eşti pe cale de a făuri un mediu pozitiv. Când atingi comuniunea de sentimente, care conduce la realizarea de acţiuni benefice, eşti pe drumul corect. Pentru că înţelegerea nu este doar concordanţă a ideilor, ci, mai mult decât atât, identitate de interese şi solidaritate a faptelor. Spre exemplu cădem de acord asupra titlului filmului pe care îl vom viziona, decidem împreună pe cine chemăm în vizită sau hotărâm în armonie cum ne vom petrece weekendul ş.a. pentru că între noi s-a înfiripat acel element fără de care nu poate exista un mediu sănătos – înţelegerea.

  1. Un mediu pozitiv presupune încurajare.

Viaţa e dură. Mai ales în savana străzii, în deşertul social, în arena competiţiei economice sau în jungla jobului. Succesele sunt rare. Dezamăgirile sunt destule. Invidiile sunt toxice. Răutăţile sunt multe. Eu ştiu, mai există şi prietenii pe post de bandaje de urgenţă, dar ca familia nu e nimic pe lume. Să parodiez un titlu romanesc, dacă ai familie, nu eşti singur pe lume. Ai aliaţi. Ţi-e spatele asigurat. Ba nu spatele, inima! Şi asta contează enorm în bătălia vieţii. Pentru că partenerul sau copiii sunt cercul tău intim. Cum se realizează încurajarea? Prin empatie – formă superioară de sensibilitate, de simţire împreună, de înţelegere a situaţiei dificile şi a tristeţii celuilalt. Prin cuvinte de încurajare exprimate în mod optimist. Solomon compara un cuvânt bun spus la vremea potrivită cu nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint. Asta indică spre ideea de valoare. Încurajarea se face prin gesturi şi acţiuni concrete: o atingere duioasă, o strângere fermă de mână, o îmbrăţişare caldă, un serviciu trebuitor şi lista poate continua. Folosiţi-le din abundenţă.

Pe siteul Institutului pentru Studii ale Familiei (ifstudies.org) apare o informaţie esenţială cu care vreau să sfârşesc prezentul articol. Este vorba despre o statistică lansată în 2 iulie 1966 despre relaţia dintre mediul familial şi succesul academic. Sociologul James S. Coleman a concluzionat, în urma unei analize laborioase, că predictorul primar al succesului şcolar nu are legătură cu resursele şcolare (manuale, laboratoare, biblioteci, programe, specialişti etc), ci mai degrabă cu natura şi calitatea mediului familial. Această constatare nu este deloc suprinzătoare pentru noi astăzi. Tata îmi spune adesea: să aveţi grijă mare cu copiii. Cum îi creşteţi aşa îi aveţi.

Grijă mare!

Gabriel Braic

Speranță după pierderea cuiva drag?

Speranță după pierderea cuiva drag

Săptămâna aceasta am asistat la ceva cu totul străin pentru omul postmodern şi straniu lumii contemporane. Tulburat plăcut până în străfundurile inimii, am savurat atitudinea plină de speranţă şi linişte a unei soţii, a două fiice şi a unei mame bătrâne care au stat în cea mai demnă priveghere la căpătâiul soţului, tatălui respectiv fiului lor decedat, după noi, prea devreme. La 54 de ani. Poza parcă era ruptă din filocalii. O imagine limpede, românească şi creştină. Iulia, Anca şi Ştefi, şi Aurelia, felicitări pentru felul în care aţi administrat momentul. Cel ce este Viaţă, Cel care şi-a dat Viaţa Lui pentru viaţa noastră să vă dăruiască Viaţa Veşnică alături de cel care s-a dus la El.

Şi astfel, ocolind întrebarea cauzală, mi-am pus întrebarea modală. Cum? Cum putem „rezolva” o astfel de criză în familie? Cum se chiverniseşte suferinţa de către cei rămaşi în urmă? Cum, Doamne, să gestionăm un asemenea gol şi să rămânem cu mintea limpede? Îndemnul paulin spune ca să ne bucurăm cu cei ce ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng. (cf. Romani 12:15) Pesemne că se face apel la adaptare circumstanţială. La contextualizare. Un apel la bun simţ. Cum, deci, soluţionezi în asemenea ipostaze?

  1. Prin asumarea suferinţei

Şi nu există asumare fără exprimare. Atenţie, exprimare, nu exhibare. Oamenii credinţei, precum icoana familiei despre care vă spun, înţeleg că e natural să suferi şi să arăţi că suferi o durere liniştită. Nu strigată, nu disperată, nu cea de tip descreierat sau grosolan. Ci adâncă, sfioasă, mută chiar. Lacrimile sunt apanajul mâhnirii şi sunt ok. Sunt contextuale. Sunt terapeutice.

  1. Prin exprimarea speranţei

Din nou, familiile de creştini ştiu că există o lume mai bună, un „loc cu verdeaţă”, în care decedatul merge dacă şi-a trăit în mod real credinţa în Hristos. Aşadar, moartea, în viziune românească şi nu numai, devine nuntă, eliberare, bucurie. Da, bucurie. Ciobănaşul din Mioriţa îi cere animalului năzdrăvan să-i spună mamei curat „că m-am însurat.” Aviz celor care se întreabă ce e Dincolo? E nuntă. A Mielului împreună cu mireasa Lui – Biserica.

  1. Prin împreună simţirea cu ceilalţi

Înmormântările sunt prilejuri de uitare, de iertare. Securile tocite ale războiul se topesc în cuptorul suferinţei împărtăşite de toţi. Prietenii îşi aduc omagiul lor mortului, dar, asta nu e de ajuns. Merg o milă mai departe şi îşi oferă sprijinul lor afinilor. Este exemplar gestul în care cel mai apropiat răaâs în viaţă este primit şi găzduit la alţii o perioadă bună pentru a nu fi singur. Sau alţii îl vizitează în schimburi, cel mai necesar fiind schimbul de noapte. Pentru că singurătatea este teribilul efect după petrecanie.

Iar dacă ar mai fi să adaug ceva, ar fi un lucru: demnitate creştină.

Dragi femei ale credinţei, în săptămâna aceasta, voi mi-aţi demonstrat că se poate. Moartea nu este decât un pas de aici acolo. Pas pe care toţi cei vii trebuie să îl facă, mai devreme sau mai târziu. Pentru unii moartea e un duşman care îi doboară, iar pentru alţii un prieten care îi ridică… de pe pământ la cer. Pentru oamenii credinţei, moartea e biletul spre casă.

Spre Acasă.

 

Gabriel Braic

UITAREA ÎN CĂSNICIE

uitarea in casnicie
Ce înseamnă uitarea în căsnicie? Se poate vorbi despre așa ceva?

Într-o căsnicie fericită e nevoie de multe lucruri, precum e nevoie de mai multe ingrediente pentru o masă gustoasă. Unul dintre aceste ingrediente, absolut necesare după părerea mea, este UITAREA.

Soţii greşesc în multe rânduri, deoarece ştiu şi cred că au dreptate, deci sunt îndreptăţiţi să acţioneze ca atare. Unele acţiuni rănesc, destabilizează emoţional partenerul, dezechilibrează armonia căsniciei. Aceste derapaje adâncesc încetul cu încetul durerea partenerului până la epuizare, ca apoi să se ajungă la ură. Odată instalată în minte, şi mai apoi în suflet, ura pune căsniciile într-un serios pericol. Dacă soţii nu ştiu să gestioneze acest sentiment şiret pot ajunge într-o stare de conflict permanent, de tensiune continuă. În consecinţă, orice ar face sau ar vorbi partenerul, nu e bine.

E aşa de dificilă această situaţie încât încep să se deruleze fel şi fel de gânduri, strategii de corectare a celuilalt, de autoapărare, de ofensivă; după caz. Riposta nu se lasă mult aşteptată şi astfel suntem în pragul de a anula ani frumoşi de căsnicie, de realizări, de împliniri, de satisfacţii, de sublimă fericire. De ce? Pentru că nu ştim că e nevoie de iertare şi, mai mult, de UITARE. Sau ştim, dar nu avem puterea să o acordăm.

Iertarea trebuie să fie la fel de prezentă ca şi zâmbetul sau supărarea, dar cea care poate să mişte înainte între cei doi este UITAREA în căsnicie. „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi.

Să n-apună soarele peste mânia voastră.” (Efes. 4:26) Sfântul Apostol Pavel le spunea efesenilor cam aşa: „Faceţi orice, dar nu lăsaţi să treacă ziua dacă nu aţi uitat cine sau cu ce v-a greşit.”

Toţi suntem familiarizati cu expresia „Te iert, dar nu te uit!”? Dragilor, haideţi să uităm orice este nefolositor familiilor noastre şi să ne amintim de ceea ce este plăcut şi de ceea ce uneşte căsnicia. Nu e aşa de important cine uită ce mare neplăcere i-a făcut celalalt, ci important este să avem grijă de fericirea căsniciei. Important în casnicie e rezultatul, nu contabilizarea efortului individual.

Doamne-ajută!

Ionuţ Moş

3 SITUAŢII când CONFLICTUL E BUN

3 situatii cand conflictul e bun

Tradiţional vorbind, conflictul este rău. Un fel de demon neadormit al egoismului, o demonstraţie de forţă a validităţii unui punct obtuz de vedere, un generator de gastrită şi insomnii. Ce mai? Calea sigură spre divorţ, război, moarte. Administrat incorect aşa e. Familiile se distanţează din cauza unui conflict încăpătânat, care nu se dă plecat din casă. Soţii se separă, iar copiii suferă din plin. Astfel de case „certăreţe” sunt orice, numai colţuri translucide de rai nu.

Totuşi, experţii spun că cearta nu este întodeauna rea. Are şi ea „beneficiile” ei. Care oare?

Unu: identifică problema. Pune punctul pe „i”.

Indiferent de natura ei, atunci când nu este numită corect problema nu poate fi rezolvată bine. Un diagnostic valid este primul pas spre însănătoşire. Nu? Exact la fel stau lucrurile în familie. Contradicţiile au tendinţa să fie tematice (şi, din păcate, în unele cazuri şi cronice) adică gravitează în jurul unui subiect. Să exemplific cu câteva megateme: egoismul, lipsa de timp, banii greşit administraţi, educarea copiilor, relaţia cu socrii etc. Cheia este, desigur, comunicarea, care constă dintr-o regulă extrem de simplă: preluarea şi cedarea cuvântului la momentul oportun.

Doi: orchestrează întâlnirea contrariilor.

De obicei, soţii aflaţi într-un conflict, exagerând într-una din direcţii, dezechilibrează balanţa logicii. Fiecare o ţine pe a lui; ştie una şi bună. Dar, apelând la calm, ascultând activ sau chiar empatic se poate înţelege şi punctul de vedere al celuilalt. Te pui în papucii lui sau ai ei şi începi să vezi lucrurile în ansamblu. Holistic, nu doar arbitrar. În final cineva trebuie să cedeze în faţa argumentelor. Şi cine ştie? Poate eşti cel înţelept care renunţă la poziţia lui pentru că ţi-ai dat seama că adevărul e de cealaltă parte a baricadei. Sigur, lucrul acesta nu este deloc uşor, dar e posibil dacă există voinţă, intenţionalitate. Se pot întâmpla lucruri extraordinare când cineva decide, în mod altruist, că e mai folositor să îl înţeleagă pe celălalt decât să se facă înţeles.

Trei: conduce la soluţii eficiente. Sau altfel spus – naşte progresul.

Precum toate ale lumii şi relaţiile evoluează sau involuează. Eu nu cred că există cale de mijloc. Mai nimic nu stagnează. E ca mersul pe bicicletă: ori înaintezi, ori cazi. Dacă şi relaţiile se supun aceleiaşi legi, conflictul are în el sămânţa schimbării. În bine. Pentru că face apel la dorinţa umană de a rezolva problemele. Nu ştiu dacă aţi observat, dar trăim într-un univers problematic. Viaţa e complicată. Inclusiv viaţa de familie. Treptat, partenerii înţelepţi îşi vor schimba atenţia dinspre vinovaţi înspre soluţii. Ceea ce e important e ca acestea să rezolve conflictul împlinind aşteptările fiecărei părţi.

Conflictul, repet: administrat corect, are capacitatea să scoată ce e mai bun din om… sau ce e mai rău. Conflictul este benefic atunci când oferă celor împlicaţi în vâltoarea lui oportunităţi de creştere şi schimbare pozitivă, atunci când aceştia se focusează pe aflarea unei căi de rezolvare şi nu pe identificarea (şi, eventual, spânzurarea) vinovatului şi atunci când perspectiva lui nu se concentrează asupra trecutului, ci a viitorului.

Prieteni, întrebarea este dacă vom strivi sau vom struni. Dacă ne vom lăsa familia strivită de şinele de oţel ale tancului numit conflict sau îl vom struni, cu eleganţa unui îmblânzitor de fiare, pentru a atinge binele comun. Pentru ca toţi să spună win-win.


Gabriel Braic
, (foto oferită de http://www.bogdanconstantin.ro/)